Și a mai spus Dodon că schimbarea votată de majoritatea parlamentară nu are niciun efect juridic. „Puteau să facă inițiativă de modificare a Constituției, cu dosare penale mai găseau încă trei voturi”.
Așa ar fi procedat socialiștii, așa obișnuia și regimul Plahotniuc: dacă nu reușea prin corupere, intenta dosare penale deputaților din opoziție sau celor „neutri” și-și înjgheba peste noapte majorități parlamentare ad-hoc. Statul Republica Moldova a funcționat vreme de 30 de ani după modelul preluărilor ostile: prin șantaj, amenințări și racolare în politică, în justiție, în economie.
Scopul NU scuză mijloacele
Actuala guvernare ar fi putut face la fel în cazul modificării articolului 13 din Constituție, unde trona de atâta timp, sfidător, „limba moldovenească”. Structura actualului Parlament de la Chișinău nu părea să ofere altă soluție: PAS are 63 de mandate, Blocul socialist-comunist 32 și partidul Șor 6.
Dar cu ce succes? Socialiștii și comuniștii sunt intratabili: ostași fideli ai Moscovei, ei urăsc tot ce e românesc, n-au condamnat agresiunea lui Putin în Ucraina, sunt împotriva integrării europene. Rămânea Partidul „Șor”. Parlamentarilor acestui partid, inclusiv oligarhului „exilat” în Israel, li s-a ridicat de câteva ori imunitatea parlamentară, fiind cercetați în dosarul fraudei bancare din 2014 și cu privire la finanțarea partidului de către organizații criminale, unde este inculpată vicepreședinta „Șor” Marina Tauber – „revoluționara” cu megafon și trei iPhon-uri de ultimă generație la ureche, cea care coordonează protestele antiguvernamentale din stradă.
„Șoriștii” au devenit vârful de lance al Rusiei în strategia ei de a reocupa Republica Moldova, însă vulnerabilitatea lor penală mai ridicată năștea tentația unui troc: „Vă anulăm dosarele sau le băgăm într-o procedură sine die, contra celor patru voturi necesare unei majorități de 2/3 pentru modificarea articolul 13 din Constituție” – despre o asemenea soluție se vorbea, mai în glumă mai în serios, chiar și în platourile unor televiziuni.
Dar ce mai rămâne din noblețea unui scop atins prin metode reprobabile? Nu poți amaneta limba română, identitatea națională unei alianțe „sulfuroase”. Cu ce s-ar fi deosebit actuala guvernare de regimurile oligarhice care au precedat-o, după ce a proclamat lupta împotriva corupției și statul de drept principalul obiectiv al programului său politic?
Chiar și dacă nu ar fi existat decizia Curții Constituționale din 5 martie 2013, care statua prevalența Declarației de independență asupra Constituției și respectiv transforma corectarea articolului 13 într-o chestiune de ajustare tehnică, ideea șantajului cu dosare ar fi fost respinsă. Prea mare e miza, prea evidente riscurile. Nu treci puntea aliindu-te cu vrăjmașul. Mai bine explici, onest, cetățenilor datele problemei și muncești pentru a susține și apăra limba română cu mijloacele legale pe care le ai la dispoziție, până când situația politică ar fi permis o reformă constituțională mai amplă.
Acum sau niciodată
Știm, pe de altă parte, că pe fundalul crizelor provocate de războiul lui Putin o majoritate pro-europeană la fel de robustă și sudată Republica Moldova nu va mai avea multă vreme, de aceea legiferarea limbii române trebuia rezolvată în actuala legislatură.
Să-l auzi pe Dodon, aflat sub control judiciar în dosarul „sacoșa” (finanțare din bani negri), declarând că limba română va fi anulată cu prima ocazie, este exasperant. Înțelegi că suntem într-un cerc vicios, că nu vom ieși niciodată din noroiul sovietic, iar o nouă servitute față de Moscova va fi un regim de dictatură, ca-n Belarus și ca în regiunile ucrainene ocupate de armata lui Putin, căzute pradă celui mai oribil dezmăț.
Planul rusesc de racapturare a Republicii Moldova a obligat guvernarea de la Chișinău să abandoneze orice reținere, orice dubiu, orice falsă și inutilă diplomație cu Moscova. E o chestiune de a fi sau a nu fi. Trebuie să alegi: sau cu Vestul și cu România, integral, fără rezerve, sau te lași înghițit de Rusia. Nu există cale de mijloc.
Tot ce se întâmplă de câtva timp ca decizie politică la Chișinău este consecința acestei opțiuni existențiale. Preocuparea pentru o „neutralitate înarmată” și nevoia de a demara dezbaterea despre aderarea la NATO. Accelerarea reformei justiției. Gesturi de reparație istorică față de Mitropolia Basarabiei, chiar dacă discutabile, ambigui din punct de vedere juridic și insuficient explicate opiniei publice, dar care transmit un semnal puternic de reorientare politică, simbolică, de rupere față de „russki mir”.
Păstrând proporțiile, se poate spune că așa cum pentru ucraineni, care își apără țara cu arma în mână de invazia lui Putin, nu există alternativă, la fel și pentru guvernarea PAS singura opțiune este „Moldova să stea dreaptă”, vorba președintei Maia Sandu. Și să meargă neclintit către obiectivul aderării la Uniunea Europeană și întărirea securității naționale.
Chiar dacă unii își mai fac iluzii de revanșă, Moldova a ales. Suntem în aceeași barcă pe o mare în furtună, guvernanți și cetățeni. Dincolo de critici, interpretări și erori punctuale, important e să ținem cârma, să nu cedăm, să păstrăm direcția corectă. Mai bine să greșești pe o cale dreaptă, decât să abandonezi orice luptă.